Împărtășirea continuă

În urmă cu 225 de ani — pe 13 ianuarie 1772 — ierodiaconul Neofit Kavsokalivitul, refugiat la Brașov, încheia redactarea primului Manual de Împărtășire continuă care își propunea restabilirea sensului apostolic și patristic al practicii euharistice ortodoxe. Publicat anonim în 1777, manualul s-a izbit de răstălmăciri și a stârnit polemici. În 1783 a intervenit în dezbatere și Cuviosul Nicodim Aghioritul cu un al doilea manual publicat anonim: Carte foarte folositoare de suflet despre Împărtășirea continuă, relansând o aprinsă controversă care a durat trei sferturi de veac. Patriarhia Ecumenică a ținut în tot acel răstimp o serie de sinoade și a emis nenumărate scrisori și documente oficiale.

Dată fiind uitarea acestor texte și a altor surse esențiale, sensul deplin al pledoariei monahilor tradiționaliști — stigmatizați drept „colivari”, reprimați și ulterior reabilitați — n-a fost și nu este încă pe deplin sesizat până astăzi. În ultimă instanță, ei nu voiau decât să restaureze etosul creștinismului apostolic și al Bisericii vechi — etos pascal, în același timp euharistic, ascetic și martiric. Dincolo de recuperarea istorică a acestei dispute, semnificația ei pentru practica liturgică actuală este de o actualitate perenă și stringentă.

Precedându-l de un amplu studiu istorico-teologic, diac. Ioan I. Ică jr restituie în volumul de față, pentru prima dată într-o limbă modernă, întreg dosarul controversei și principalele mărturii ale Tradiției în această problemă de maximă importanță pentru viața Bisericii dintotdeauna.