Împotriva lui Iulian Apostatul. Cuvântul 5

„După moartea lui Constantin, puterea e împărțită între cei trei fii ai săi, Constantin II, Constans II și Constant. Primul și ultimul dintre ei dispar în scurtă vreme, lăsând puterea lui Constans, care îl va lăsa apoi ca urmaș pe vărul său, Iulian, în noiembrie 361. Ajuns pe tron, Iulian respinge creștinismul și inițiază o politică hotărât anticreștină. Domnia lui produce deci pe moment o întoarcere în forță a politeismului, ceea ce aduce tulburare în tabăra creștinilor, în timp ce lui îi va asigura o lungă viață postumă. Pentru unii, el a reprezentat ultima zvâcnire a forțelor răului; pentru vrăjmașii din toate epocile ai creștinismului a rămas însă un erou preferat. Domnia lui a avut totuși durata unui meteor: abia douăzeci de luni, până la sfârșitul lui iunie 363. Cariera i s-a încheiat cu un dezastru militar: plecat în expediție în primăvara lui 363, ajunge la porțile capitalei persane, apoi e nevoit să bată în retragere, iar armata romană scapă de la distrugere numai prin cedarea a cinci provincii.
Întâmplările au lăsat o puternică și durabilă impresie asupra lui Grigorie. Cuvintele sale de înfierare sunt lucrări de polemist care, dincolo de persoana și întreprinderea efemeră a împăratului, se înscriu în tradiția apologeților, critici ai concepțiilor religioase tradiționale eline; în acest cadru însă, e vorba mai cu seamă de lecția ce trebuia trasă din niște evenimente atât de deconcertante pentru contemporani. Apostatul (prezentat sub aspectele biblice ale prigonitorului), deși le dăduse tuturor sentimentul că, sub ochii lor, provoacă o inversare a cursului istoriei, fusese de fapt trimis de Dumnezeu pentru a le aminti calea cea dreaptă creștinilor în decadență: divizați de certuri, corupți și orbiți de succes. Dincolo de această lecție, se poate observa mesajul politic: trecuse vremea când se putea închipui eradicarea creștinismului, ca pe timpul lui Dioclețian. Respectarea regulilor de școală ale unei cuvântări-invectivă nu-l opresc pe autor nici de la recursul la amintirile personale.”
Prof. Jean Bernardi