Dumnezeul meu. Despre încredere, dragoste și viață duhovnicească - Vol. 2

Sunt foarte mulți oameni care trăiesc fără Dumnezeu. Au fost oameni muncitori, familiști, cumsecade, au dus o viață liniștită și bună. Atât. Nimic mai mult. Aceasta-i limita mai sus de care omul nu poate să urce prin propriile puteri. Domnul ne cheamă mai sus. Omului i s‑a dat o altă menire. El trebuie să trăiască această viață și să treacă în veșnicie, într‑o altă viață, plină de bucurie.
Păcatul nostru de căpătâi este egoismul, căutarea de a ne satis­face pe noi înșine, de a ne desfăta pe seama celorlalți, chiar și pe seama relației cu oamenii cei mai apropiați și dragi. Egoismul a devenit nebunia noastră, alienarea noastră, suferința noastră supremă. De aceea suntem atât de nefericiți, deși suntem creați pentru fericire, ajungând chiar să ne simțim dezamăgiți de viață, să ne îmbolnăvim și, într‑un final, să murim. Omul nu are în sine veșnicia, și de aceea, când se desprinde de la izvorul acesteia – Dumnezeu –, începe să moară, să se îmbolnăvească și să sufere. Iată de ce până în ziua de astăzi păcatul nostru fundamental este egoismul. El este la antipodul iubirii, e opusul ei. Iubirea se sacrifică întotdeauna de dragul celui iubit, iar egoistul își sacrifică persoanele iubite de dragul propriei persoane.
Haideți să mergem să‑L vedem pe Dumnezeu! Atât de mult ne‑o dorim! Am obosit să‑L privesc pe Dumnezeu ca pe o idee și îmi doresc să mă lipesc de pieptul Lui ca Persoană, să‑mi fie aproape, nu doar ca o persoană din fața ta, ci așa cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog starea de îndumnezeire: „Atunci când vine lumina, El încetează să mai fie un obiect din fața ta. El îți pătrunde toată ființa până la adâncuri, tu devii acea lumină.”