Domnul l-a trimis la tine pe cel sărman

Oricui îţi cere, dă-i” – porunceşte Domnul (Luca 6, 30). Aceasta este una dintre primele porunci date în creştinism. Domnul şi Sfinţii Apostoli o pomenesc deseori. Şi, ca să ne determine să o împlinim mai cu osârdie, au îngrădit-o prin cele mai mişcătoare îndemnuri şi chiar cu unele amenințări. Mulţi ştiu aceasta şi potrivit conştiinţei ar trebui să-i ajute pe cei sărmani după puterile lor. Printre altele, dacă am cerceta faptele noastre mai bine, nu s-ar găsi, poate, nicio faptă, care să fi fost săvârşită de noi cu mai puţină atenţie, ca ajutorarea celor sărmani, obligatorie pentru noi. Ajutăm aşa, de mântuială, numai să scăpăm de solicitantul cel sâcâitor, iar alteori, pur şi simplu, refuzăm. Şi câte nu au născocit zgârcenia şi lăcomia ca să îndreptăţească indiferenţa noastră faţă de cei sărmani! Că cererile lor sunt false, că cei ce cer sunt trândavi, că au vicii, că vremurile sunt grele, că trebuie să ne asigurăm pe noi înşine pentru zile negre şi aşa mai departe. Toate aceste idei circulă printre cei neglijenţi faţă de datoria lor, prin vorbe şi zicători, şi ajung şi la cei milostivi, şi nu rareori îi abat şi pe ei de la calea cea dreaptă a faptelor. Atunci când trebuie să ajutăm, mai întâi de toate ne vine în minte următorul gând: Oare, cel ce cere chiar are nevoie? Cine ştie?! El cere, însă poate nici nu are nevoie. Cine poate spune? Sunt şi astfel de oameni; dar ştim, oare, cu siguranţă, că acea persoană, care stă înaintea noastră, aparţine într-adevăr acestei categorii? Iar, dacă nu ştim, atunci de ce să bănuim şi, cu atât mai mult, să refuzăm numai din pricina unei bănuieli?