Patima judecării aproapelui 

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi



În zilele noastre ne plângem foarte des că lupta prin care omul trăieşte după voia lui Dumnezeu este grea. Considerăm că doar atunci suntem creştini, când ţinem post, când facem rugăciuni, milostenii şi alte asemenea fapte de virtute. Şi socotind truda pe care trebuie s-o depunem pentru a săvârşi faptele virtuţii şi a trăi întru Hristos, începem să ne temem şi dăm înapoi. Însă Hristos ne-a arătat o cale foarte simplă şi uşoară pentru a ne face plăcuţi înaintea Lui şi pentru a scăpa de judecarea noastră în ziua Judecăţii de Apoi: Ne-a spus: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.

În Pateric, o carte care descrie faptele sfinţeniei şi cuvintele sfinţilor asceţi, se povesteşte următoarea întâmplare:

Un frate l-a întrebat pe avva Iosif: „Ce să fac, părinte? Nici să pătimesc pentru iubirea lui Hristos nu pot, dar nici să lucrez pentru a da milostenie”. Iar părintele a răspuns: „Dacă nu poţi face nimic din toate acestea, cel puţin păzeşte-ţi conştiinţa curată de cugetele judecării fraţilor tăi şi fereşte-te să-i smereşti. În felul acesta sigur te vei mântui”

Cuvintele lui Hristos pe care le-am menţionat mai sus şi discuţia dintre cei doi asceţi ne îndeamnă să vorbim despre un cancer al vieţii duhovniceşti: clevetirea şi judecarea aproapelui. Este o temă care ne priveşte pe toţi. Deoarece cu toţii îi judecăm foarte uşor pe semenii noştri pentru faptele lor şi ne îndreptăţim pe noi pentru ceea ce am făcut. În felul acesta pierdem harul dumnezeiesc şi ne chinuim, deşi am putea, ferindu-ne de judecarea aproapelui, să trăim după Hristos fără vreo osteneală deosebită. Cele pe care le vom scrie în continuare aici se întemeiază pe vieţile Părinţilor noştri Purtători de Dumnezeu şi pe sfintele lor poveţe.