Canonul muzicii europene. Idei. Ipoteze. Imagini 

Nume precum Bach, Beethoven și Wagner demult nu-i mai desemnează doar pe oamenii care le-au purtat. Aceste nume servesc drept semne ale apartenenței profesionale, etnice și stilistice. Descifrându-le, aflăm că Bach, Beethoven și Wagner sunt compozitori germani și reprezintă barocul, clasicismul și, respectiv, romantismul muzical. Pe de altă parte, și Mozart, Verdi, Vivaldi împreună cu Ceaikovski, Sibelius și Monteverdi sunt mai degrabă simboluri ale propriei creații, nume-blazon pentru câte un consistent „dosar” canonic al culturii muzicale europene. Este vorba chiar despre mai mult, deoarece și Bruckner, împreună cu Puccini, Skriabin, Mussorgski, Debussy, Chopin, Șostakovici, Reich, Enescu și Bartók sunt în egală măsură «icoane», dar mai ales arhetipuri ale istoriei culturale și ale conștiinței noastre colective. De asemenea, numele canonice sunt coduri de reîncărcare culturală pentru mai multe perioade istorice. În muzica artei componistice profesioniste de tradiție europeană așa funcționează deja de peste patru secole Palestrina, Salvatorul, de peste trei secole Bach, Unificatorul, și de peste două secole Beethoven, Titanul. Ca și Rodin sau Bernini, Botticelli, Rubliov sau El Greco, Shakespeare, Pușkin sau Homer, și Händel cu Mahler, Grieg, Stravinski, Britten, Mendelssohn și Schnittke participă la scrierea și rescrierea unui canon identitar al culturii universale. Toate aceste nume sunt, în ultimă instanță, genomuri ale propriilor noastre identități potențiale implicate activ în reinventarea continuă a propriei noastre umanități. (Oleg Garaz)