Predici la Praznice Împărăteşti şi la Sfinţi de peste an

Păcatul ucide. Lipsa şi pierderea lui Dumnezeu ucid şi ele. Hristos a fost Însuşi Dumnezeu Cel viu şi nu putea să moară prin moartea devenită „firească” pentru noi. Însă Domnul Iisus ne-a iubit atât de mult, încât S-a făcut una cu noi. Toată tragedia şi durerea existenţei omeneşti s-a aşezat pe umerii Săi, implicit starea pierderii chinuitoare a lui Dumnezeu în care cu toţii ne vestejim şi murim duhovniceşte.
Oare nu a rostit Domnul pe Cruce ultimul Său cuvânt: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46)? Aşadar, a gustat şidin experienţa părăsirii de Dumnezeu şi a murit ca şi noi, „pierzându-L” pe Dumnezeu.
Or, Iisus a coborât în Iad cu slava dumnezeirii Sale. Iadul şi-a deschis larg gura pentru ca, în sfârşit, să-L înghită, să-L biruie şi să-L prindă pe Cel Care i-a distrus împărăţia pe pământ. După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iadul a gustat un trup şi a fost lovit de dumnezeire. În beznă a strălucit prezenţa dumnezeirii şi moartea a fost biruită, iar darul vieţii ne-a răsărit tocmai din mormânt...